Am stat zile întregi cu gândul la moartea acelei femei însărcinate, ucisă de fostul ei partener. Nu am cunoscut-o, dar vestea m-a zguduit profund. M-a făcut să mă uit cu și mai multă seriozitate la cum vorbesc cu copiii din jurul meu, la ce modele de relații le oferim, la ce exemple văd ei în familie și în comunitate.
Acest articol nu este despre statistică. Este despre mine, despre tine, despre fetița ta de 7 ani sau băiatul tău adolescent. Despre ce putem face, fiecare dintre noi, ca să nu mai ajungem să citim iar și iar despre violență..
Când iubirea rănește – cum arată abuzul, agresivitatea, și de ce e atât de ușor să nu-l vezi
Abuzul, agresivitatea nu încep cu o palmă. De cele mai multe ori, încep cu glume care “înțeapă”, cu remarci subtile, cu ochi dați peste cap sau cu tăceri grele.
Dacă ai crescut într-un mediu în care controlul, critica sau frica erau „normale”, e ușor să le confunzi cu iubirea. Și eu am făcut-o, ca mulți oameni frumoși pe care îi cunosc, la rândul lor.
Abuzul și agresivitatea pot lua multe forme, toate dureroase și toate periculoase:
- Emoțional – te simți constant vinovat/ă, ești umilit/ă, manipulat/ă sau ignorat/ă intenționat.
- Psihologic – frica de reacțiile celuilalt, izolarea de cei dragi (familie și/ sau prieteni), retragerea afecțiunii ca pedeapsă.
- Verbal – ton ridicat, insulte, sarcasm, amenințări sau umilințe repetate.
- Fizic – lovituri, împingeri, strângeri agresive de mână, distrugerea obiectelor.
- Sexual – presiune, lipsa consimțământului, umilire în intimitate. Uneori, chiar interdicția de a-l atinge, însoțită de reacții violente și jignitoare.
- Economic – partenerul îți controlează toate finanțele, îți interzice accesul la bani, refuză să contribuie, te face dependent/ă financiar.
- Digital – verificarea mesajelor, controlul conturilor de social media, monitorizarea constantă.
Înțelegerea nu înseamnă scuză. Uneori, partenerul înșală și nu o face din iubire, ci din nevoia de control, validare sau dintr-un sentiment de superioritate. Iar asta nu e o scuză. Este o formă de agresiune emoțională care poate lăsa răni adânci. În spatele unor astfel de comportamente se pot afla traume, frici, lipsa empatiei – dar nimic din toate acestea nu justifică rănirea celuilalt. A înțelege de ce se repetă aceste tipare poate ajuta victima să se elibereze de rușine, să-și regăsească claritatea și curajul de a pleca, pentru că nu este despre ea.
Și poate mai subtil decât toate: unii parteneri devin extrem de geloși, dar nu din iubire, ci din neîncredere și dorință de control. Te întreabă obsesiv unde ești, cu cine, de ce ai dat like unei poze. Îți critică hainele, zâmbetul, libertatea. La început pare grijă, dar devine rapid o colivie invizibilă. Nu vor să ieși cu prieteni, nu vor să mergi nicăieri fără ei, iar orice urmă de independență e privită ca o amenințare. Nu te scot în lume, în schimb îți reproșează mereu ce faci. Nu postează nimic despre voi, dar îți monitorizează fiecare gest online.
Copiii și pericolul familiarității cu agresivitatea și/ sau cu abuzul
Un copil care trăiește într-un mediu în care se strigă, se rușinează, se lovește sau se manipulează, se controlează, învață că așa arată „normalul”. Și când va fi mare, va căuta inconștient același tipar. Nu pentru că vrea suferință, ci pentru că i s-a imprimat în carne și în suflet că iubirea doare.
Copiii se pot obișnui atât de ușor cu agesivitatea, abuzul, fără să știe că trăiesc în el..
Îl confundă cu iubirea dacă părinții alternează momentele de blândețe cu critici dure sau tăceri tăioase. Dacă sunt ghidați fără atenție și înțelegere, ajung să creadă că nu merită mai mult. Învață să accepte mai puțin, să nu aibă voce, să suporte tăcerea sau violența ca pe ceva firesc.
Am văzut părinți bine intenționați care își rușinează copiii în public: „Uită-te la el, ca un bebeluș plângăcios!” Sau care nu le respectă spațiul sau limitele: „Hai, pup-o pe tanti, ce e așa greu?”. Copiii învață că nu au voie să spună „nu”, că nu contează ce simt. Și așa devin adolescenți și apoi adulți care nu știu să spună „stop”, care tolerează prea mult.
“Copilul face ce face părintele, nu ce îi spune acesta să facă.”
Mediul contează enorm. Nu doar părinții, ci și bunicii, învățătorii, vecinii, prietenii de familie. Copilul absoarbe tot. Învață să iubească sau să se teamă de viață prin ochii celor care sunt acolo când cresc.
Cum îi putem crește altfel?
Validăm emoțiile. Spunem „Văd că ești trist. Sunt aici.” în loc de „Lasă, nu mai plânge.”
Respectăm limitele. Dacă nu vrea să îmbrățișeze pe cineva, e ok. Îl învățăm că trupul e al lui.
Facem curățenie în jur. Îndepărtăm, pe cât posibil, oamenii toxici din viața lor.
Ne analizăm propriile relații. Ceea ce trăim noi le devine lor model.
Copiii au nevoie de părinți care se vindecă. De părinți care își cer scuze, care întreabă „Tu cum te simți acum?”, care nu se tem să spună „Nu știu, dar sunt aici să aflăm împreună.”
Ce poți face dacă ești adult și te regăsești în tiparele astea? (Găsești aici mai multe informații)
Vorbește cu cineva. Prieten, terapeut, grup de sprijin. Tăcerea întreține rana.
Ascultă-ți corpul. Încordarea constantă, nodul din gât, durerile fără cauză fizică – sunt semne.
Îndrăznește să pleci. Dacă relația te epuizează, ai voie să o închei.
Fii blând(ă) cu tine. Ai făcut ce-ai știut mai bine, cu resursele de atunci. Acum ai altele.
Vezi care este cel mai mic pas pe care îl poți face acum spre independența ta.
În loc de concluzie: Înapoi către tine, pentru a fi sprijin pentru copilul tău
O relație toxică îți rupe firul interior. Te face să te pierzi, să uiți cine ești, ce-ți doreai, ce visai. Te îndoiești, te pedepsești, te învinovățești pentru tot. Iar ieșirea nu e mereu ușoară – dar e posibilă.
Recăpătarea stimei de sine începe cu pași mici: un „nu” spus cu voce tremurată, o conversație cu cineva de încredere, o oră petrecută singur(ă), fără teamă.
Într-o relație sănătoasă te simți liber/ă, în siguranță, încurajat/ă. Poți vorbi despre orice, îți sunt respectate limitele, ești văzut/ă cu blândețe. Te simți acasă.
Iar copiii noștri au nevoie de părinți care nu se micșorează în iubire, ci se expandă. Care își revendică vocea, limitele, demnitatea. Care le arată prin exemplu că iubirea adevărată nu strivește, ci susține.
Violența domestică nu e un accident. E un rezultat al rușinii, al tăcerii și al lipsei de educație emoțională. A vorbi despre ea, a o recunoaște și a-i învăța pe copii că iubirea nu doare – e unul dintre cele mai curajoase și importante lucruri pe care le putem face ca părinți.
Cu blândețe și prezență.
#weareone
