Despre starea de bine a mamei, capcana victimizării și responsabilizarea blândă

„Un copil nu are nevoie de o mamă perfectă. Are nevoie de o mamă suficient de bună, care se simte cât de cât în siguranță în propria viață.”
— Donald Winnicott, The Child, the Family and the Outside World

În primii doi ani de viață, copilul este profund dependent de mama sau figura sa principală de atașament, nu doar pentru hrană sau îngrijire fizică, ci și pentru reglare emoțională. Cercetările în neuroștiințe ne arată că sistemul nervos al bebelușului se dezvoltă în relație cu al adultului care îl îngrijește. Iar dacă mama este epuizată, anxioasă, tensionată cronic sau lipsită de suport, toate acestea se transmit în relație.

De ce e atât de important ca mama să fie bine?

Starea de bine nu înseamnă că mama este mereu calmă, zâmbitoare și are răspunsuri la toate. Înseamnă că are măcar un colț de sprijin în viața ei — o persoană cu care poate vorbi sincer, un spațiu unde poate respira, o clipă pe zi în care își simte corpul și știe că are dreptul să spună „Nu mai pot”.

Daniel Siegel și Mary Hartzell, în cartea Parenting from the Inside Out, vorbesc despre cât de vitală este starea internă a părintelui în dezvoltarea emoțională a copilului:

„Felul în care ne simțim în corpul și în mintea noastră influențează direct modul în care copilul nostru se simte în lume.”

Aceasta nu este o presiune, ci o chemare la îngrijire reciprocă: a copilului, dar și a mamei.

Capcana victimizării – când durerea nu mai are cuvinte

Sunt momente în viața unei mame când pur și simplu nu mai poate.
Corpul e obosit, sufletul e plin, iar în jur nu pare să fie nimeni care să vadă cu adevărat ce e înăuntru.

Poate că ai spus deja de multe ori „Mi-e greu”, dar ai fost întâmpinată cu sfaturi, minimizare sau… tăcere.
Poate că ai încercat să te porți bine, să faci totul ca la carte, să ții zâmbetul pe față — până când nu ai mai putut.

Și atunci, e firesc ca mintea să construiască ziduri de protecție:

„Fac totul singură.”
„Nimeni nu mă ajută.”
„Nu mai pot, dar trebuie să merg înainte.”

Aceste gânduri nu sunt un „defect”. Sunt strigăte de ajutor care n-au fost ascultate. Sunt ecouri ale unei dureri adânci, poate și mai vechi decât copilul tău.

Dar dacă rămânem prea mult acolo, riscăm să ne îndepărtăm de noi înșine.
Victimizarea cronică nu înseamnă că „ne plângem prea mult”. Înseamnă că nu am fost conținute atunci când aveam nevoie.

Psihologul Harriet Lerner, în cartea The Dance of Anger, subliniază cum „victimizarea cronică poate deveni o formă subtilă de furie înghețată”, care ne ține în bucle de neputință și resentiment.

Sprijinul nu e un moft. E o nevoie esențială.

Responsabilizarea sănătoasă nu înseamnă să facem totul singure.
Înseamnă să nu renunțăm la noi, în timp ce cerem ajutor.

Pentru ca o mamă să fie bine, are nevoie de un sistem de susținere real.
Partenerul, familia și comunitatea au un rol uriaș în sănătatea psihică a mamei — și, prin ea, a copilului.

„A deveni mamă nu este o experiență care trebuie trăită în izolare. Femeile au nevoie de triburi de sprijin pentru a putea crește copii sănătoși și pentru a rămâne ele însele întregi.”
— Dana Raphael, antropolog și cercetător al maternității

Este nevoie ca partenerul să fie implicat, prezent, conștient de cât de intens e procesul prin care trece femeia.
Este nevoie ca bunicii, rudele sau prietenii să nu judece, ci să întrebe: „Cu ce pot ajuta?”.
Este nevoie ca societatea să nu pună presiune pe mama să se „recupereze” rapid, ci să-i ofere timp și spațiu.

„Calitatea relației de cuplu în primii ani ai copilului este direct corelată cu starea emoțională a mamei și cu dezvoltarea neuropsihologică a copilului.” — John Gottman, cercetător în psihologia familiei

Responsabilizarea sănătoasă – fără vină, cu blândețe

Alternativa la victimizare nu este să fim „super-mame” care se sacrifică în tăcere, ci să alegem conștient responsabilizarea sănătoasă.

Aceasta înseamnă:
-> Să recunoști că e greu, fără să te identifici complet cu durerea.
-> Să ceri ajutor și să accepți că ai nevoie.
-> Să investești, cât poți, în starea ta de bine — nu pentru că ești egoistă, ci pentru că ai grijă de relația ta cu copilul.

„Nu putem practica empatia reală cu copiii noștri dacă suntem mereu epuizați, cinici sau detașați de propriile noastre emoții.” (Daring Greatly, Brené Brown)

Ce-ar fi dacă nu te-ai judeca pentru acele gânduri?
Ce-ar fi dacă le-ai privi ca pe niște semnale? Semnale că ai nevoie:

• să fii văzută
• să fii ascultată fără grabă
• să nu mai ții totul în tine

A cere ajutor nu este slăbiciune. Este maturitate emoțională.
A fi mamă nu înseamnă să te pierzi pe tine. Înseamnă să înveți să te ții și pe tine, alături de copilul tău.

În grupurile de sprijin pentru mame pe care le organizez, observ frecvent o transformare: dintr-o stare de „sunt singură, nu mai pot, e prea greu” în „pot fi sinceră, pot primi sprijin, nu sunt defectă că mi-e greu”. Această schimbare de perspectivă poate avea un impact uriaș asupra întregii dinamici din familie.

Concluzie: Mama este parte din ecuație, nu doar decorul din jurul copilului

Avem nevoie de un discurs social care nu pune întreaga responsabilitate pe umerii mamelor, dar le încurajează să-și recunoască nevoile și limitele fără vină.

Să ieșim din mitul mamei perfecte. Să normalizăm realitatea mamei vii, umane, care se îngrijește și pe ea — și asta nu în ultimul rând.

Pentru că atunci când mama e bine, copilul învață că și el are dreptul să fie bine.

Cu blândețe și prezență.

#weareone